Gheorghe I. Vrânceanu (1889 - 1967), din Regimentul 9 Călăraşi, luptător la Mărăşti şi Tg. Ocna

Gheorghe I. Vrânceanu (17 septembrie 1889 – 3 august 1967), străbunicul meu, ţăran tenace, cu minte ageră şi suflet curat. Dobrogean la a doua generaţie, din comuna Peştera, plasa Medgidia, judeţul Constanţa, provenit dintr-o familie cu obârşia în Vrancea (comuna Năruja), de unde şi numele. O familie de oameni harnici, iubitori de pământ şi păstrători ai valorilor ancestrale româneşti. Născut în 1889, îşi îndeplineşte serviciul militar la un regiment de cavalerie din Constanţa (contingentul 1913). O fotografie din acel an ni-l înfăţişează împreună cu soţia sa Arghira (născută Ştefan), ea cu o privire blândă, liniştită, el cu o căutătură ceva mai tăioasă, în care se citeşte un caracter de fier. 

În septembrie 1914 i se naşte primul copil, bunicul meu matern. Din 1916, Gheorghe I. Vrânceanu ia parte la Războiul de Reîntregire ca sergent la arma cavalerie, în cadrul Regimentului 9 Călăraşi. În 1916 participă la luptele din Dobrogea, apoi în 1917 la mai multe lupte pentru apărarea Carpaţilor şi la marile bătălii de la Mărăşti şi Tg Ocna. O poveste păstrată în familie relatează că a avut ocazia să dea mâna cu însuşi regele Ferdinand. Pentru întreaga sa participare la Primul Război Mondial, i se va conferi « Crucea Comemorativă a războiului 1916 – 1918 » cu baretele: « Dobrogea », « Carpaţi », « Mărăşti » şi « Tg. Ocna ». Foarte probabil a mai primit şi alte medalii, dar până în prezent nu am reuşit să le identific în arhive. 

Stindardul regimentului său, 9 Călăraşi, a fost decorat de regele Ferdinand cu Ordinul « Steaua României » cu spade în gradul de cavaler, cu panglică de « Virtute Militară » (decret regal nr. 3649 din 12 decembrie 1918, publicat în « Monitorul Oficial » din 23 decembrie 1918), « pentru bravura şi devotamentul remarcabil cu care ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii regimentului au luat parte la aprigele lupte din Dobrogea, în anul 1916. De asemenea, s-au distins, prin râvna şi energia cu cari au apărat un subsector la Pralea (munţii Vrancei) făcând faţă tuturor încercărilor ce inamicul a făcut în Ianuarie şi Fevruarie 1917, pentru a putea pătrunde pe poziţie; precum şi pentru avântul cu cari au luptat la Sticlărie (munţii Caşin) şi pe dealul Chioşurile, în zilele de 29 – 31 Iulie 1917 ».

În timpul ocupării Dobrogei de către armatele Puterilor Centrale, soţia sa împreună cu copiii au plecat în refugiu. La întoarcere, probabil pe la sfârşitul anului 1918, traversând cu căruţa podul de la Cernavodă, Arghira îl trezeşte pe micul Gheorghiţă (bunicul meu), care avea atunci 4 ani, atătându-i soldaţi dintr-o unitate britanică aflată în zona podului : « Uite soldaţi cu fustă ! ». Erau scoţieni.

În continuare, un destin atipic, sinuos, chinuit. Gheorghe I. Vrânceanu este primar al comunei Peştera în vremea guvernării legionare. Cumpără câteva zeci de hectare de teren arabil în anii celui de-al Doilea Război Mondial, cu banii trimişi de fiul său cel mare (locotenent artilerie Gheorghe Gh. Vrânceanu, bunicul meu matern) de pe front, din solda sa de ofiţer, pământ colectivizat (în total, circa 70 ha) – adică furat – de regimul comunist câţiva ani mai târziu. 

Speram că voi găsi în arhivele fostei Securităţi ceva despre el. La cererea mea P 5589/11 din 30.05.2011, am primit, în 18.oct. 2012, răspuns din partea CNSAS cum că „în evidenţele provenite de la Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul Istoric al Armatei, create de fostele organe de securitate, precum şi în evidenţa electronică a dosarelor preluate în arhiva CNSAS, nu s-a identificat niciun dosar întocmit pe numele străbunicului dumneavoastră, domnul Gheorghe Vrânceanu”.

Alţi doi fii ai săi au participat în prima linie la cel de-al Doilea Război Mondial: soldat Ion Gh. Vrânceanu, vânător de munte, grav rănit pe frontul de Est şi clasat (pomenit de comandantul său, col. Vasile Scârneci, în cunoscuta sa carte de memorii de război, Viaţa şi moartea în linia întâi), şi sergent erou Petre Gh. Vrânceanu, din Regimentul 36 Infanterie, căzut pe frontul de Vest în luptele din toamna anului 1944 de la Oarba de Mureş, cota 495.

Ca şi tatăl lui Steinhardt, străbunicul meu îşi aşteaptă fiul cel mare să se întoarcă din temniţele comuniste (s-a întors ! în 1963) şi moare uşor, împăcat, senin – aşa cum trăise – în 1967.      

Daniel Focşa

Despre străbunicul meu Gheorghe I. Vrânceanu am mai publicat:

Daniel Focşa, Veteranii Marelui Razboi (1916 – 1918), în “Observatorul militar” an XIX nr. 20 (1003), 27 mai – 2 iunie 2009, p. 16.

Idem, Sergentul Gheorghe I. Vrânceanu, din Regimentul 9 Călăraşi - un participant la Primul Război Mondial, în "Permanenţe", an XVIII, nr. 1, ianuarie 2015, p. 15.

Dumitru I. Dădârlat (1882 - 1961), prizonier în Austro-Ungaria

Străbunicul meu Dumitru Dădârlat este născut la Sălişte, comitatul Sibiu, în Imperiul Austro-Ungar, la data de 1 iunie 1882. Despre familie s-au păstrat câteva informaţii genealogice. Tatăl său, Ioan  S. Dădârlat, era născut în 1860 şi a murit destul de tânăr, în comuna Târguşor (Dobrogea) în anul 1903. Era căsătorit cu Maria, născută Roşca (d. 1912), Dumitru fiind unicul copil. Ioan Dădârlat a mai avut un frate, cu zece ani mai mare, Nicolae Dădârlat (1850 - 1936). Familia Dădârlat a avut diverse ramificaţii rămânând până azi una dintre familiile vechi şi cunoscute din Săliştea Sibiului. 
Aproximativ între anii 1889 – 1894 urmează „şcoala poporală elementară română greco-orientală din Selişte, comitatul Sibiiului” (fondată în 1864), unde este coleg cu Onisifor Ghibu (n. 1883) şi Ioan Lupaş (n. 1880). "Şcoală greco-orientală" însemnând: ortodoxă. A avut învăţători pe Aron Gogonea şi pe Dumitru Lăpădat, ultimul fiind un cunoscut patriot român, mai târziu membru cooptat în Marele Sfat Naţional Român din Transilvania între anii 1918 - 1919.

După terminarea, în 1894, a cursurilor şcolii elementare din Sălişte, îşi continuă studiile la Sibiu, la Liceul regal maghiar ("Nagyszebeni M. Kir. Állami Főgymnásium",  actualul Colegiu "Gheorghe Lazăr" din Sibiu, fondat în 1692, şcoală de mare tradiţie. Din păcate nu ştim cu exactitate câţi ani a învăţat aici; în arhiva familiei se păstrează doar diploma (foaia matricolă) pentru anul şcolar 1894 - 1895. La un moment dat, părinţii au hotărât să îl retragă, din cauza sănătăţii destul de şubrede a copilului. În 1895, când Dumitru termina primul an de gimnaziu la Sibiu, se năştea la Sălişte vărul său, viitorul filosof D.D. Roşca.

Probabil în jurul anilor 1896 - 1897 familia ia decizia de a se stabili în Regatul României, mai precis în comuna Târguşor (Pazarlia, după vechiul nume turcesc) din Dobrogea, unde după Războiul de Independenţă statul atribuia loturi mari de pâmânt românilor dispuşi să se statornicească acolo. Un an după moartea tatălui său, tânărul Dumitru se va căsători, la data de 1 noiembrie 1904, cu Maria Cazacu (15.06.1885 - 22.02.1970). Aceasta era fiica lui Drăgan Cazacu (d. 1919) şi a Suzanei, ţărani înstăriţi din Săcele (Braşov), şi ei familie de mocani ardeleni veniţi să întărească elementul românesc din Dobrogea. Prin diploma de încetăţenire din 18 martie 1911, eliberată de "Comisia pentru întocmirea primelor liste electorale în judeţul Constanţa", primeşte toate drepturile ca cetăţean român.  

Este mobilizat în septembrie 1916 şi participă la Războiul de Reîntregire, căzând prizonier la austro-ungari în mai 1917. Încartiruit în localităţile Turkes şi Cernat, de lângă Braşov, este deţinut în condiţii umane şi folosit la munca câmpului. Avea avantajul cunoaşterii limbii maghiare şi întrucâtva a celei germane. Prin poşta prizonierilor de război, patronată de Crucea Roşie, a putut trimite şi primi mai multe cărţi poştale acasă. Fiecare dintre ele avea ataşată o alta, nescrisă, pe care prizonierul îşi scria doar adresa, iar destinatarul (soţia) îi putea răspunde în acest fel. În arhiva familiei se păstrează şase astfel de cărţi poştale, dintre care patru adresate Mariei Dădârlat, la Târguşor, una trimisă ca răspuns din ţară de către aceasta şi o alta adresată unui vecin turc din acea comună, în care Dumitru îi cerea cu disperare veşti despre familie (între timp aceasta plecase pentru o vreme în refugiu părăsind Dobrogea). Scrise de un om obişnuit, cu preocupări  fireşti pentru familie şi gospodăria pe care o lăsase în urmă, aceste cărţi poştale sunt documente umane deosebit de interesante şi emoţionante. 

"Ştie numai Dumnezeu ce e în sufletul meu" scrie străbunicul meu din prizonierat. "Dumnezeu m-a ajutat să scap din multe". În mai 1917 era pus să muncească în folosul unui anume Kiss Ianos din Cernat - Săcele. După ce trimisese câteva cărţi poştale acasă fără a primi răspuns, îi scrie vecinului său Musa Amet. În tonul epistolei se simte tot zbuciumul unui om care nu mai ştie nimic de ai săi, rugându-l pe turc, în numele omeniei, să îi trimită veşti: "Domnule Musa, Te rog foarte mult răspunde-mi dacă socrul meu Drăgan Cazacu e acasă căci eu i-am scris şi dânsului şi la nevastă la Pazarlia şi nu pot primi nici un răspuns. Spune-le dacă primeşti Dta scrisoarea asta căci eu sunt sănătos şi îi rog să-mi scrie, răspunde-mi te rog şi dta dacă sunt sau nu sunt acasă, scrie-mi pe alăturata carte poştală unde ai şi adresa mea. Te rog foarte mult, serveşte-mă şi, dacă ne va ajuta D-zeu şi ne vom întâlni, îţi voi fi recunoscător. Al D-tale prietin, Dădârlat Dumitru" (Turkos, 10.II.1918). În februarie 1918, mutat la o altă adresă, la Punkesti Mihaly, tot în mărginimea Braşovului, scrie soţiei: "Sunt de două luni în Turkeş, m-am mutat din Cernat, am să vă trimit şi o fotografie (...)". Şi, după ce întreabă de familie, se interesează de pământ: "Dragă Mariţo, scrie-mi cât de des şi scrie-mi ce ai făcut cu pământul. A fost arat tot şi anul acesta ? Îl dai cuiva să-l lucreze ? Dacă e cu putinţă, ară cât poţi, iar restul dacă ai cui dă-l de izlaz sau coseşte fân (...). mai ţii vreo căruţă ? Şi hamurile, dacă le ai, păstrează-le. Via cine ţi-o lucrează, cine o taie ?" Într-un final, prizonierul are parte şi de bucuria primirii unui răspuns din partea soţiei sale. Şi acesta, prin respectul şi firescul său, este fermecător: "Află dragă Dumitre şi despre noi că suntem sănătoşi cu toţii, care sănătate rugăm pe bunul D-zeu să îţi dăruiască şi dumitale" (12 martie 1918).  

La sfârşitul războiului se va întoarce acasă, unde găseşte gospodăria grav afectată de anii de război şi de ocupaţie străină. În 1921 se naşte penultimul său copil, Valeria, bunica autorului acestor rânduri. În 1922, familia se stabileşte definitiv în oraşul Constanţa. Dumitru Dădârlat va lucra ca funcţionar la silozurile din port. Ca opinii politice, avea admiraţie pentru Iuliu Maniu şi vota constant cu PNŢ, fără a se implica însă mai mult. O fotografie din 1929 îl arată înconjurat de copiii săi. Avea obiceiul să spună că aceştia reprezentau adevărata sa bogăţie.  

S-a stins la vârsta de 79 de ani, înconjurat de respectul familiei, pe 24 octombrie 1961, la Constanţa.

Daniel Focşa 




Despre străbunicul meu Dumitru Dădârlat am mai publicat:

Daniel Focşa, Veteranii Marelui Razboi (1916 – 1918), în “Observatorul militar” an XIX nr. 20 (1003), 27 mai – 2 iunie 2009, p. 16.

Idem, Biografia unui veteran al Primului Război Mondial: Dumitru Dădârlat, în "Permanenţe", an XIX, nr. 4, aprilie 2016, p. 15.