Gheorghe I. Vrânceanu (17 septembrie 1889 – 3
august 1967), străbunicul meu, ţăran tenace, cu minte ageră şi suflet curat.
Dobrogean la a doua generaţie, din comuna Peştera, plasa Medgidia, judeţul
Constanţa, provenit dintr-o familie cu obârşia în Vrancea (comuna
Năruja), de unde şi numele. O familie de oameni harnici, iubitori de pământ şi
păstrători ai valorilor ancestrale româneşti. Născut în 1889, îşi îndeplineşte
serviciul militar la un regiment de cavalerie din Constanţa (contingentul
1913). O fotografie din acel an ni-l înfăţişează împreună cu soţia sa Arghira
(născută Ştefan), ea cu o privire blândă, liniştită, el cu o căutătură ceva mai
tăioasă, în care se citeşte un caracter de fier.
În septembrie 1914 i se naşte primul copil,
bunicul meu matern. Din 1916, Gheorghe I. Vrânceanu ia parte la Războiul de
Reîntregire ca sergent la arma cavalerie, în cadrul Regimentului 9 Călăraşi. În
1916 participă la luptele din Dobrogea, apoi în 1917 la mai multe lupte pentru
apărarea Carpaţilor şi la marile bătălii de la Mărăşti şi Tg Ocna. O poveste
păstrată în familie relatează că a avut ocazia să dea mâna cu însuşi regele
Ferdinand. Pentru întreaga sa participare la Primul Război Mondial, i
se va conferi « Crucea Comemorativă a războiului 1916 – 1918 » cu
baretele: « Dobrogea », « Carpaţi », « Mărăşti »
şi « Tg. Ocna ». Foarte probabil a mai primit şi alte medalii, dar
până în prezent nu am reuşit să le identific în arhive.
Stindardul regimentului
său, 9 Călăraşi, a fost decorat de regele Ferdinand cu Ordinul « Steaua
României » cu spade în gradul de cavaler, cu panglică de « Virtute
Militară » (decret regal nr. 3649 din 12 decembrie 1918, publicat în
« Monitorul Oficial » din 23 decembrie 1918), « pentru bravura
şi devotamentul remarcabil cu care ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii
regimentului au luat parte la aprigele lupte din Dobrogea, în anul 1916. De
asemenea, s-au distins, prin râvna şi energia cu cari au apărat un subsector la
Pralea (munţii Vrancei) făcând faţă tuturor încercărilor ce inamicul a făcut în
Ianuarie şi Fevruarie 1917, pentru a putea pătrunde pe poziţie; precum şi
pentru avântul cu cari au luptat la Sticlărie (munţii Caşin) şi pe dealul
Chioşurile, în zilele de 29 – 31 Iulie 1917 ».
În timpul ocupării Dobrogei de către armatele
Puterilor Centrale, soţia sa împreună cu copiii au plecat în refugiu. La
întoarcere, probabil pe la sfârşitul anului 1918, traversând cu căruţa podul de
la Cernavodă, Arghira îl trezeşte pe micul Gheorghiţă (bunicul meu), care avea
atunci 4 ani, atătându-i soldaţi dintr-o unitate britanică aflată în zona
podului : « Uite soldaţi cu fustă ! ». Erau scoţieni.
În continuare, un destin atipic, sinuos, chinuit.
Gheorghe I. Vrânceanu este primar al comunei Peştera în vremea guvernării
legionare.
Cumpără câteva zeci de hectare de teren arabil în anii celui de-al Doilea
Război Mondial, cu banii trimişi de fiul său cel mare (locotenent artilerie
Gheorghe Gh. Vrânceanu, bunicul meu matern) de pe front, din solda sa de
ofiţer, pământ colectivizat (în total, circa 70 ha) – adică furat – de regimul
comunist câţiva ani mai târziu.
Speram că voi găsi în arhivele fostei Securităţi ceva despre el. La cererea mea P 5589/11 din 30.05.2011, am primit, în
18.oct. 2012, răspuns din partea CNSAS cum că „în evidenţele provenite de la
Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul
Istoric al Armatei, create de fostele organe de securitate, precum şi în
evidenţa electronică a dosarelor preluate în arhiva CNSAS, nu s-a identificat
niciun dosar întocmit pe numele străbunicului dumneavoastră, domnul Gheorghe
Vrânceanu”.
Alţi doi fii ai săi au participat în prima linie
la cel de-al Doilea Război Mondial: soldat Ion Gh. Vrânceanu, vânător de munte, grav rănit pe
frontul de Est şi clasat (pomenit de comandantul său, col. Vasile Scârneci, în cunoscuta sa carte de memorii de război, Viaţa şi moartea în linia întâi), şi sergent erou Petre Gh. Vrânceanu, din Regimentul
36 Infanterie, căzut pe frontul de Vest în luptele din toamna anului 1944 de la
Oarba de Mureş, cota 495.
Ca şi tatăl lui Steinhardt, străbunicul meu îşi
aşteaptă fiul cel mare să se întoarcă din temniţele comuniste (s-a
întors ! în 1963) şi moare uşor, împăcat, senin – aşa cum trăise – în
1967.
Daniel Focşa
Despre străbunicul meu Gheorghe I. Vrânceanu am mai publicat:
Daniel Focşa, Veteranii Marelui Razboi (1916 – 1918), în “Observatorul militar” an XIX nr. 20 (1003), 27 mai – 2 iunie 2009, p. 16.
Idem, Sergentul Gheorghe I. Vrânceanu, din Regimentul 9 Călăraşi - un participant la Primul Război Mondial, în "Permanenţe", an XVIII, nr. 1, ianuarie 2015, p. 15.
